MENU
Acasă » Articole » Articolele ziarului » Articole din presa vremii

Mircea Eliade, Invitație la bărbăție

Cred că nu mai e nevoie să vorbim despre noi. Toată lumea știe că trăim un ceas întristat și deznădăjduit, că suntem lichele și neputincioși, că ne îneacă descompunerea, lașitatea și cinismul. Unde întorci capul nu auzi decât strigăte, bârfeală, critică și tânguire. Ne lamentăm fără nici un orgoliu, ne pierdem vremea plângând, ne risipim energia în critică, în negație, în argumente. Dacă un străin ar asculta spusele noastre – și nu ne-ar cerceta și viața –, ar crede că suntem cea mai bătută de Dumnezeu țară, că ne aflăm în pragul unei catastrofe definitive, că totul e pierdut și pentru totdeauna. Sîntem cu adevărat un popor fără orgoliul suferinței; sau, mai precis, am pierdut cu desăvîrșire acest orgoliu.

În mijlocul acestei totale descompuneri, în mijlocul acestei mlaștini sociale în care trăim – un singur strigăt merită să fie strigat: bucuria, lauda, nădejdea profetică. Un singur gest merită să fie împlinit: gestul creației, gestul vieții care știe să reia totul de la început, gestul furios al zidarului care durează în fiecare zi o temelie pe care destinul nopții o dărîmă. În mijlocul iadului contemporan, cu aburii săi descompuși, cu luminile sale de cadaverică fosforescență, cu mizeriile sale umane, cu degringolada sa etică, cu haosul său spiritual – o singură tărie trebuie să-și înalțe brațele: bărbăția, orgoliul suferinței, orgoliul mizeriei, orgoliul nădejdii deznădăjduite. Când totul în jurul tău putrezește, de ce să-ți fie teamă? Viața ta poate să ia totul de la început. Când totul își pierde sensul, totul ajunge neant și zădărnicie, de ce să te plângi? Simpla ta prezenâă vie calcă sub picioare tot neantul lumii, toată zădărnicia creației. E adevărat, sîntem proști și netrebnici, sîntem mărunți și păcătoși, sîntem incapabili, lichele, fleacuri, mediocri, tot ce vreți. În fața acestor adevăruri, aș vrea ca o duzină de tineri să poată striga: Ei și?! Să-și strige disprețul lor față de destin, față de întristatul ceas care ne-a fost ursit să-l trăim, față de mizera noastră condiție umană, față de tot ceea ce este mediocru, lamentabil și inert în tradiția noastră europeană, creștinească și românească. Să strige în fiecare zi în fața oricărui om, în fața oricărei întâmplări: Ei și? Ei și? E adevărat tot ce spuneți, e adevărat tot ce se întâmplă, sînt adevărate și limitarea noastră tragică, și descompunerea noastră, și evanescența actelor noastre. E adevărat, e adevărat, e adevărat! Și totuși să strigi Ei și? Atâta timp cât sînt viu, cât am viața de partea mea, cât timp miracolul creației se află în trupul, în sângele, în spiritul meu – ce putere a întunericului mă poate înghiți, ce miraj al neantului mă poate fărâmița, ce haos este atât de mare ca să se poată măsura cu câtimea aceea incomensurabilă de viață care mi-a fost dată?

Nu, domnilor, tot ce putrezește în jurul nostru nu este făcut să ne deprime; dimpotrivă, este o invitație a vieții să-i imităm gestul ei inițial, creația; nașterea; renașterea. Este o invitație la voie bună, la curaj, la faptă. Faptă care nu înseamnă efort exterior, ci chiar viața noastră, împlinirea ei, victorioasa ei creștere și organicitate. Viața noastră – să ne fie fapta. Pe ea s-o luminăm, s-o înălțăm, s-o păstrăm inalterată în mijlocul atâtor forțe ale întunericului. Viața noastră întreagă este singurul răspuns peste care orice negație, orice critică, orice dinamită metafizică nu mai poate trece. Moartea nu există decât pentru cei care o acceptă. Înfrângerea nu există decât pentru acel care nu se reîntoarce în luptă. Totul se poate distruge, totul se poate preface în pulbere, totul trece – în afară de gestul vieții. Și acest gest îl avem în noi, existența noastră este o justificare a lui.

Mi se par atât de absurde obiecțiile pe care le întâlnesc de la o vreme în calea mea; atât de absurde și de ineficace. Unul îmi spune: Românii sînt atenuați și mediocri. Poate e adevărat. Ei și ce dacă e adevărat? Acesta e un motiv mai mult să fim îndârjiți în suferința și în creația noastră… Să strigăm mai tare bucuria noastră că suntem români. Să avem certitudinea că prin curajul gestului nostru vom depăși modelele de perfecțiune europeană sau asiatică pe care anumiți tineri, tobă de carte, ni le aduc mereu înainte.[…]

Haide, domnilor, mai domol cu tânguirile, mai domol cu disperarea. Căutați înlăuntrul ființei D-voastră acel crâmpei de nebunie și de faptă, aduceți la lumină acel ridicol. EI ȘI?, și zvârliți-l bărbătește în mijlocul descompunerii generale. Există atâta moarte în jurul meu, încât nici nu știu cum să-mi comprim sălbatica bucurie că din toate aceste cadavre va crește mâine o altă lume.

 

fragment de Mircea Eliade, Oceanografie, 1934.

Sursa: http://foaienationala.ro/invitaie-la-brbie-mircea-eliade.html

Categorie: Articole din presa vremii | Adăugat de: angelazatic (05.08.2016)
Vizualizări: 82 | Rating: 5.0/1
Total comentarii : 0
avatar