MENU
Acasă » Articole » Articolele ziarului » Cu mîna pe condei

Am început a scrie versuri, de Nina Ghindă

Am început a scrie versuri

Am început a scrie versuri,
De ce, de unde și de când?
Prea multe întrebări deodată -
Nici eu nu știu să le răspund.

Știu doar că este-o strună-anume,
Ce a prins glas la mine-n piept
Și lumii, parc-ar vrea să-i spună,
Că s-a născut înc-un poet.

Poet? - Prea tare spus și indiscret.
Ia, scriu și eu așa, ș-apoi citesc
Și recitesc ce-am scris pe-acea hârtie,
Apoi închid caietul și îmi spun,
Că, uite, sunt și eu printre aceia,
Care au scris cândva o poezie,
Măcar odată, doar odată-n viața lui.
...
Îmi zice lumea că scriu versuri bune
Și mă încurajează să le public.
O fi așa, nu știu, ei știu mai bine,
Or despre ele nu eu trebuie să judec.
De ce să nu citeasc-o mamă-ndurerată
Despre chemarea mamei, despre dor?
De ce să nu citeasc-o fiică de departe,
De dor de casă, mamă și cocori?
Așa zic ei. Dar cine-amu citește?
Elevii doar, și-aceia pentru note.
Să public versuri, ca să stea-n gazete,
Pe care prea puțini de le citește?
Să public versurile mele-ar însemna,
Ca să-mi expun credința, dorul și durerea
La cei, ce nu știu a aprecia,
Decât puterea banilor și-averea.
Iertare domnilor, dar în zadar,
Și v-aș ruga să mă lăsați în pace.
Nu vreau, ca cineva-n papuci murdari
În suflet și în inimă să-mi calce.

Feciorului meu

Eu te-am născut în miez de primăvară,
Când totu-n jur abia înmugurea.
Un mugurel frumos de sălcioară,
Ai apărut cu drag în viața mea.

Te-am ocrotit cum doar o mamă știe
Să-și ocrotească scumpul ei odor.
Te-am legănat în fiecare seară,
Cântându-ți „Nani, nani puișor.”

Te-am învățat să fii onest și harnic.
Să nu râvnești la munca altuia,
Să fii mereu respectuos și darnic,
Chiar dacă nu întotdeauna ai ce da.

Când ai crescut, te-ai dus în lumea mare,
Ca să devii acel ce îți dorești,
Și-acuma eu pot spune sus și tare,
Cu-așa copii azi poți să te mândrești

Fabulă

M-am întâlnit în drum cu scârba,
Mergea cu capul aplecat.
O-ntreb eu, ce mai face, ce s-a întâmplat.
Îmi zice ea, că lumea-i fericită
Și, că de peste tot e prigonită,
Și mă întreabă, de nu vreau,
La mine-acasă ca s-o iau,
Că tare-i obosită și flamândă.
„Îmi trebu’ mie scârba tare, - mă gândesc.
Puțină scârbă am și jale?”
Dar să-i răspund nu reușesc,
Căci scârba, iute cum era,
De gâtul meu s-a agățat
Și drept în spate s-a urcat.
Și iată că de-atunci încoace
Eu port mereu scârba în spate,
Că scârba de om de se leagă,
Un sat întreg n-o mai dezleagă.
Așa de mine s-a legat
Și nici până astăzi n-am scăpat.

De-aici morala spune,
Așa pățesc acei,
Ce scârbei nu-i dau pace
Să meargă-n drumul ei,
Dar o opresc, și-o-ntreabă,
Ce mai face.

Răspunsul mamei

S-a rupt în două turnul cu cuibarul,
Dar tot pe-aicea ei se învârtesc.
Le place cocostârcilor mahala,
Pricep și ei că oameni-i iubesc

S-au oploșit pe-un stâlp într-o grădină,
De-acu al doilea an acolo vin.
De parc-ar ști, că nu suntem de vină,
Că turnul lor cu cuib s-a prăbușit.

Și apa în fântână izvorăște,
Și trandafiri-n poartă înfloresc,
Și-n fiecare an de sfântul Gheorghe,
Flăcăii jocul mare îl pornesc.

Și înfloresc copacii primăvara,
Și-n codru viorelele-nfloresc,
Și tot așa, în fiecare seară,
Îndrăgostiții stelele privesc.

Se scurge viața, repede trec anii,
Și primăveri cu toamne se perind,
Și totul ar fi bine, scumpa mamei,
Dacă aici cu noi și tu ai fi.
…
Orice s-ar întâmpla,
Eu mă întorc la tine,
Cum după soare-o floare
Se-ntoarce-n vară plină.
Eu mă întorc la tine,
Căci unicul ești tu,
Ce știi a mă susține,
Când ceru-mi este sur.
Chiar de ma cert cu tine
Și supărați suntem,
Eu mă întorc la tine
Căci trei copii avem.

Unui domn

Cu voi prieteni viața-i mai frumoasă,
Și cântecul răsună mai vioi,
Și hora noastră cea moldovenească,
O învârtesc flăcăii până-n zori.
Cu voi prieteni iarba e mai verde
Și ceru-i mai albastru, mai senin,
Și Domnul din Înaltul Cer ne vede,
Și sufletul de fericire-i plin.
Cu voi prieteni eu mă simt mai tânăr,
Mai falnic și mai dulce-i cântul meu.
Cu mine astăzi toată lumea cântă,
Iar lumii eu îi voi cânta mereu.

Dnei P.

Bravicea te va ține minte
Istoria i-ai depănat
Și-n multe sfere-ai activat
Și mai continui încă...
Aicea, nu era așa,
Se prevedea continuare,
Dar soțul ei m-a corectat,
Punând un semn de întrebare.

Dlui S.

Muncesc din zori până în amurg
La școală, acasă și pe dealuri,
Dar banii ce-i câștig se duc
Cu apa sâmbetei pe valuri.

Dnei S.

Să fiu cu toți de o potrivă?
Scuzați, dar asta-i ireal.
De aceea eu mereu mă strădui
Ca să mă port cu toți loial.

Scrisoarea fiicei

Mă-ntreabă fiică-mea din depărtare:
- Mai vin la cuibul nostru cocostârcii?
Mai este apă în fântâna noastră?
Mai înfloresc la poartă trandafirii?
Mai cântă păsările-n codrul verde?
Și tot așa copacii înfloresc?
Ce mult aș da, să fiu și eu acolo,
Cu drag la toate-acestea să privesc.
Mai fac flăcăii joc la Sfântul Gheorghe?
(De Sfântul Gheorghe-i hram la noi în sat.
I-e dor copilei noastre de Moldova,
I-e dor de noi, de oamenii din sat.)
- E primăvară-acuma în Moldova,
La noi e toamnă, plouă foarte des.
Ce mult aș vrea să fiu cu voi, acolo,
S-admir lalelele cum înfloresc.
În codru să culegem viorele,
Și lăcrimioare albe în zăvoi,
Să pot privi la lună și la stele,
Sunt altfel ele, acolo-n, sat la noi.
Un dor de casă-n inimă-mi s-aprinde,
O nostalgie adânca-n suflet am.
Ce mult aș da, ca să vă pot cuprinde,
Și–alături toată viața să vă am.

Mi-e dor...

Un sat de dreapta Nistrului Bătrân,
La tine iar cu gândul eu revin.
Deși demult de la tine am plecat,
Dar inima acolo mi-am lăsat.

E satul meu, acolo m-am născut,
Acolo dragostea am cunoscut,
În Olănești cu drag eu vin mereu,
E visul meu pierdut, e satul meu.

Mi-e dor de tine, satule natal,
De tine, Nistrule bătrân, de al tău mal,
De apa lină-n care-am înotat,
De valurile, ce m-au legănat.

Mi-e dor de voi, prieteni, mult mi-e dor,
De ai mei frați și de surori mi-e dor,
Mi-e dor de stelele, ce le priveam cu drag,
Mi-e dor de zorile, ce mă-ntâlneau în prag.

Și-acuma, când spre-amurg privesc mai des,
La tine, satul meu, eu mă gândesc.
De ce te-am părăsit? De ce-am plecat?
Când știu, ca tine nu există un alt sat.

Chemarea Mamei

Veniți la mine-acuma, cât sunt vie,
Și-mi mai aduceți un buchet de flori,
Că mîine-i altă zi, și nu se știe,
De-mi este dat să mă trezesc în zori.

Să ies în câmp la răsărit de soare,
Încet prin iarba-naltă să mă plimb,
S-admir o rază fină cum răsare,
Și aer proaspăt lacom să respir.

Veniți la mine-acuma, cât sunt vie,
Cât cu căldură-n suflet vă aștept
Cât pot să vă privesc cu gingășie
Și cu blândețe să vă string la piept.

Veniți copii la mama, când vă cheamă,
S-o ascultați, să o priviți cu drag,
Veniți la ea, și nu vă fie teamă,
Ca să-i pășiți al casei dulce prag

Soldații

S-a stins în depărtare canonada,
Și bombele să cadă-au încetat,
E pace-n lume, însă câteodată,
Mai auzim cum moare un soldat.

Soldați din cei ce-au obținut izbânda,
Din cei, care Berlinul au luat,
Soldați, care mai țin și-acuma minte,
Cum țara de dușmani au apărat.
Voi, oameni mari, ce stați la cârma țării,
Să nu-i uitați nicicând pe-acești soldați.
Priviți-i cum își poartă mândru steagul,
Care la lupta sfântă i-a chemat.

Puțini au mai rămas acuma-n viață,
Te miri de mai găsești vreo doi prin sat.
Voi, oameni buni, păstrați-le-amintirea,
La cei, ce fără vreme au plecat.

E pace-acuma-n țară și în lume,
La straja păcii stau străjeri voinici,
Și mândri noi suntem, că printre dânșii,
Stau și soldații țării noastre mici.

Balada Nucului

(Poezie alegorică)

Creștea un nuc frumos într-o gradină
De-un cireșel slăbuț îmbrățișat,
Cireșul slab mai e și-acuma tânăr,
Iar nucul falnic demult s-a uscat.

A fost un ger cumplit în iarna ceea.
Și nucul pe cireș l-a apărat,
Ținându-i dos cu ramurile sale,
Pe dânsul însă, gerul l-a uscat.

Dar nu l-a părăsit cireșul tânăr.
Stă și acum de el îmbrățișat,
Cu toate că din nuc nu mai rămase
Decât vreo două ramuri într-un crac.

El îl cuprinde gingaș și-l sărută,
Cu floarea-i albă, ca un fulg de nea,
De parc-ar vrea să-i spună vorbe multe,
Dar îi șoptește numai :
„Stai, mai stai un pic, nu mă lăsa,
Că tristă-i viața fără umbra ta.”

Epilog

Creștea un nuc frumos într-o grădină,
De-un cireșel slăbuț îmbrățișat,
Cireșul slab demult nu mai e tânăr,
Iar nucul falnic zace despicat.

În Memoriam

Ce-avem nu prețuim,
ci doar când pierdem plângem.
Vorbim, glumim,
Dar nu gândim
Că viața ni se stinge,
ca lumânarea-n vânt,
Lăsând o dulce – aromă,
de miere și pământ,
Ce-n suflet poartă omul.
Acest Pământ natal,
ce Patrie se cheamă,
Ce l-a cântat în versuri,
Vieru Grig, maestrul.
Acest Pământ,
ce-l poartă-n gând tot neamul,
Ce lumea a umplut-o
cu Graiul nostru sfânt, 
Pe care-l auzim,
Pornind de-aici, de-acasă,
și până în Alaska
Și încă mai departe,
Pe-ntregu-acest Pământ.
Pământul, Mama, Graiul,
Și Dragostea,
și Neamul
Tu le-ai cântat în cântec
și le-ai durut în creier,
Și le-ai transmis la mâna-ți ,
ce-a mânuit Condeiul,
Ca să le-nșire dulce
pe-o coală de hârtie
Pentru înveșnicire
și pentru Nemurire.

BRAVICEA

Un sat frumos de lângă Codrul des,
Ești visul meu, Bravicea, ce-mi dai ghes,
În versuri să te cânt, să te slăvesc,
Sătucul meu, meleag moldovenesc.
Bravicea, satul meu natal,
De Ștefan-Domnitorul botezat,
„Bravicea” te-a numit al nostru domn,
Bravicea ai rămas un dulce dor.
Un dor, ce răscolește inima,
A celor ce în lume au plecat,
Un dor de Codrul nostru strămoșesc,
Un dor de tine, sat moldovenesc.

Un sat cu oameni falnici și voioși,
Un sat cu oameni harnici și frumoși,
Așa aș vrea ca să te știu mereu,
Ești vatra mea, Bravicea, satul meu!

Ce multe greutăți ai suferit,
Însă pe toate tu le-ai biruit,
Război și foamete ai îndurat,
Dar capul tu nicicând nu l-ai plecat.

Se-ntâmplă uneori să plec din tine,
Dar inima aicea îmi rămâne,
La satul meu cu datini strămoșești
Și cu tradiții noi moldovenești.

 

Categorie: Cu mîna pe condei | Adăugat de: angelazatic (02.17.2016)
Vizualizări: 150 | Rating: 5.0/1
Total comentarii : 0
avatar