MENU
Acasă » Articole » Articolele ziarului » Cu mîna pe condei

Asea Timuș „Concetățenii înaripați” ai satului Bravicea

În această primăvară, am trecut din nou pe la țară sau pe la dragul meu sat Bravicea și mare mi-a fost fericirea „să-mi văd” din nou cocostârcii la vatra strămoșească. „Liniștiți și, într-un fel, și ei fericiți, stau în cuibul lor agale și atât de mândri se uitau la „vale”, să dea binețe la trecători, să mai țopăie încetișor și apoi să zboare prin zăvoi în căutare de vre-un broscoi”.

Până a trece la povestea frumoasă despre cocostârci și viața lor, simbolic vreau să mulțumesc plaiului pentru doldora de mâncare pe care o oferă acestor păsări, astfel nu ar avea la ce veni pe aici. La fel de important, vreau sa mulțumesc gospodarului (?), care găzduiește la poarta sa „înaripații concetățeni” de-o vară, sau cine știe, poate de sute de ani, cu numele Ciconia. Mulțumesc și „domniilor” lor, cocostârcilor-de-Bravicea, că au avut puterea să ajungă din nou până la noi și să ne amintească tuturor că „omul este mare și puternic, dar nici unul nu poate trăi anume ca ei: sus, sub soare, în bătaia vântului, în pace cu totul ce se mișcă, cu pofte mici – câteva merinde de foame și să le iasă puii sănătoși din ouă”.

Așadar, în continuare propunem să citim mai multe despre cocostârci și, chiar dacă ei habar nu au ce facem noi, știe numai Dumnezeu și virtutea noastră, că noi îi respectăm ca pe cele mai frumoase și misterioase păsări din Natură. Ceva despre viața lor învățăm, fără mult să ne forțăm, doar un pic ne emoționăm, fiindcă evenimente frumoase în sat avem: Ciconia iar a zburat și „Curierul de Bravicea” pe toată lumea a anunțat.

Răspândirea. Pasărea se întâlnește în Europa, Africa de Nord, vestul Asiei și parțial în Orientul Mijlociu și Îndepărtat. Preferă câmpiile joase și zonele umede de-a lungul cursului râurilor mari sau mici, bălțile, mlaștinile, iazurile, canalele etc. Zonele împădurite sunt ocolite. Altitudinea preferată pentru trai este cea de peste 900 m. Locurile pentru cuibărit trebuie să fie expuse la soare și să asigure o vedere bună în toate direcțiile din zona unde se va hrăni ulterior.

Descriere. Pasărea în picioare are înălțimea de 1 m, lungimea corpului de la cap la coadă – 1,2 m, anvergura unei aripi – 0,63 m. Picioarele sunt lungi, metatarsul de 24 cm, ciocul roșu de 22,5 cm lungime. Penajul este alb, iar remigele negre. Inelul din jurul ochilor negru. Masculul cântărește în medie de 3,8–4 kg, iar femela 3,3–3,5 kg.

Adulții trăiesc până la 30 de ani (în captivitate). În unele țări numărul indivizilor, în funcție de condițiile climaterice și cele de trai, este în continuă scădere (Marea Britanie[1], Scandinavia[2], Italia), iar în altele în creștere (Spania, Portugalia[3], Polonia), cele mai multe, 65–70 perechi/100 km2.

Cocostârcii și „aplauzele” lor. Aceste păsări se consideră mute sau necântătoare. Întrucât comunicarea este esențială, altfel „cum să-i spui iubitei c-o aștepți și o dorești, sau concurentului că-i ocupat cuibul și partenera, sau puietului că-i cel mai drag și frumușel dintre toți ”, cocostârcii s-au învățat să sfătuiască între ei, nu tradițional cu „limba și cântecul lor drag”, dar cu ajutorul ciocului și „aplauzelor, uneori chiar furtunoase”. Lovind pliscul de sus cu cel de jos, cocostârcii produc cele mai diverse sunete: ridicate și înfundate, fioroase și unele chiar melodioase. Chiar și cocostârcuții abia eclozați „gânguresc” cu pliscul lor mic și încă moale. Important este că se înțeleg perfect între ei și doar una este rău, nu reușesc cu alte păsări să comunice, inclusiv noi nu le înțelegem. Altfel am sta pe sub cuibul lor și am trage cu urechea, ca să aflăm mai multe știri din Natură.

Cuibul. Cocostârcii își fac cuiburile în două locuri preferate: acoperișurile caselor și vârfurile copacilor. Frecvent sunt instalate pe stâlpii de telegraf și de rețele electrice (Germania[4] și Cehia, 1958; România, 1971) sau pe cei instalați special de om. Instalarea cuibului depinde de sursa de hrană care o poate găsi în habitatele vecine.

În calitate de material de construcție sunt folosite crengi, rădăcini, iar ca mortar pământ. Căptușeala este din fân, paie, iarbă, bălegar, hârtie și resturi textile. Dimensiunile cuiburilor uneori sunt „gigantice”: 1–1,5 m diametru, înălțimea de la 40–50 cm (anual) până la 2 m (multianual) și greutatea de 1–2 tone. Cuibul este foarte trainic și poate rezista zeci și sute de ani. Cel mai vechi cuib a fost construit în 1549 și a rezistat până în 1930 (Germania), adică 380 de ani. De regulă cuiburile sunt folosite mai mulți ani de aceeași familie sau de progenitura lor. Un cuib nou se conturează după 8–9 zile. O generație de cocostârci, de la ou la matur, se dezvoltă în 15–16 săptămâni, sau peste 110 zile.

Uneori cocostârcii construiesc și un cuib de rezervă, de dimensiuni mai mici, pentru odihna unui matur sau pentru ambii părinți, după ce cresc puii. Agresivitatea indivizilor apare în coloniile mari și cu sursă de hrană limitată. În locurile unde problema nutriției nu există, numărul indivizilor în colonie crește impresionant de mult, până la mii de exemplare.

În cuibul cocostârcilor se instalează cu traiul și multe alte păsări mai mici, în special vrăbiile, graurii și codobaturile.

Curtoazia nupțială începe din momentul când masculul primul își ia zborul spre locurile de cuibărit, sosind cu 1–2 săptămâni înaintea femelei pentru a renova cuibul. În cazul în care la același cuib atentează doi masculi, în cuib rămâne cel mai puternic. Femela revenită în cuib este acceptată ca parteneră și cuplarea are loc tot repede. Dacă la același cuib pretind două femele rămâne, conform aceluiași principiu, cea mai puternică. Moment interesant: când luptă femelele, mascul stă indiferent și așteaptă câștigătoarea.

Alt aspect interesant din viața cocostârcilor: revenirea multianuală la același cuib, se datorează atașamentului nu față de parteneră sau partener, ci pentru cuib. Probabil că în universul cocostârcilor este exact ca și în societatea umană: casa este cea care se construiește mai greu, iar trăitori în ea se găsesc oricând. În ce privește urmașii, aceștia apar fără să-i cauți. În caz că femela bătrână întârzie să revină la cuib, iar alta străină nu vine, masculul zboară în căutarea unei noi consoarte, nouă și tânără, grăbit de necesitatea de cuplare sau instinctul de-a înființa propria familie.

Ponta. Femela, stăpâna cuibului, poate depune până la 7 ouă, în medie 3–4. Oul are 7,1–7,8 cm lungime și 5–5,7 cm grosime. Clocesc ambii părinții. Prin clămpănitul specific, cel ce stă pe ouă, anunță că este „flămând, însetat, sau obosit” și dorește să fie înlocuit. Totuși mai mult clocește femela. Eclozarea puilor are loc la interval de 2 zile, peste 31–35 de zile. Ouăle, la început, sunt albe și curate, iar către eclozarea puilor foarte murdare din cauza părinților, care nu-și curăță picioarele când revin în cuib.

Puietul. Greutatea unui pui eclozat este de 65–80 g. Corpul acoperit cu puf alb. Sunt neputincioși, nu se pot ridica în picioare, și instinctul de supraviețuire îi obligă să clămpănească – cer de mâncare. Ciocul și picioarele sunt de culoare neagră, devenind la maturitate roșii-maronii, negrul de la baza ciocului persistând un timp oarecare.

În insuficiență de hrană, părinții, mai frecvent masculul, aruncă din cuib ultimii pui, de obicei pe cei mai mici sau bolnavi și slăbiți, care nu au puteri nici să deschidă gura în așteptarea hranei. Părinții intuiesc vitalitatea redusă și îl aruncă din cuib, astfel protejându-i pe ceilalți de molime. În medie o familie de cocostârci poate crește 3 pui, mai rar 4–6 pui.

Cocostârcii sunt părinți grijulii și primele 2–3 săptămâni supraveghează și protejează pe rând, așa cum au clocit și ouăle pe rând. Puii niciodată nu sunt lăsați singuri, fiindcă nu se pot apăra de dușmani, principalul fiind pisicile. Pisicile sunt aruncate jos dacă nu reușesc să se retragă la timp. După 20–25 de zile puii se ridică în picioare, iar după alte 30–40 de zile ajung la dimensiunile părinților. În același răstimp puii sunt hrăniți cu alimentele acumulate în gușa părinților. Puii mici necesită hrană mai puțină dar mai des, la interval de 30 de minute. Hrana lor constă din râme și insecte mari – lăcuste, cosași, gândaci. Odată cu „ridicarea” puilor, crește și cantitatea necesară de hrană, dar scade intervalul de timp la care o primesc: 1–2 ore. Raționul constă din micromamifere (șoareci de câmp, orbeți, cârtițe etc.), broaște, șerpi și șopârle. Pentru repartizarea uniformă a prăzii între pui, aceștia se aranjează în cerc și fiecare își primește porția. Când cocostârcuții mai cresc și percep deja gustul hranei, părinții nu le mai pun hrana în cioc, dar o lasă grămadă în mijlocul cuibului și îi „poftește” să-și aleagă ce le place.

Pe timp de arșiță, părinții aduc puilor și apă pe care le-o repartizează ca picătură, ca să nu se „înece”, apa fiind ceva mai neobișnuit pentru ei. Pe arșiță cocostârcii stropesc puii cu apă ca să le regleze temperatura, iar masculii stau ore întregi în cuib, cu aripile desfăcute de asupra puilor pentru ai proteja de soare.

Zborul. Din a doua jumătate a lunii iulie, încep „gimnastica” și lecțiile de zbor. Exercițiile încep din cuib, sărind și fâlfâind din aripile încă plăpânde pentru a întări mușchii. Urmează inspectarea cuibului din exterior și îndepărtarea de la „fusta mamei”. După trei luni de la primele exerciții puii ajung la „majorat” și, ca dovadă, își dobândesc singuri hrana. Când capătă încrederea în propriile forțe, zboară la distanțe mai mari în căutarea de prieteni, pentru a nu se plictisi, dar cel mai important pentru a se apăra reciproc în lunga călătorie spre țările cu soare veșnic.

Zborul cocostârcilor se deosebește de cel al stârcilor: cocostârcul zboară cu gâtul întins și picioarele drepte, paralele cu corpul, iar stârcul cu gâtul arcuit în forma literei „S” și picioare ușor lăsate în jos. Pentru iernare, cocostârcii „români”, migrează în Africa. La destinație nu ajung toți, doar cei mai puternici și bine pregătiți pentru zborul la distanțe mari. Cei slăbiți, bolnavi și bătrâni, nu pot face față efortului. Zborul este lin și pare lent, dar de fapt aceste păsări zboară foarte bine. În zbor formează o spirală mare, astfel se pot urca la înălțimi deosebit de mari pentru păsări, până dispar din vizor. În comparație cu alte păsări, care în zbor spre țările calde ocupă largul cerului, zborul cocostârcilor are loc printr-un spațiu mai îngust, numit simbolic „coridor”.

Nutriția. Toată lumea știe că hrana preferată a cocostârcilor sunt broaștele și peștii, dar la fel de bine preferă insectele, și nu oricare, dar din cele „grase și sănătoase”, precum lăcustele, greierii, coropișnițele, fluturii și omizile mari, cărăbușii-de-mai, cărăbușii-de-iunie etc. Nu neglijează nici râmele ieșite la suprafață după arătură sau după o ploaie de vară. Miturile și legendele susțin că cocostârcii sunt devoratori de șerpi și șopârle, iar mai recent de șoareci-de-câmp și de alte micromamifere ca șobolanii, chițcanii, iepurașii mici și, foarte rar, puii altor păsări.

Din instinctul evitării foamei imprevizibile, cocostârcii „înhață” tot ce găsesc în iarbă. Ceea ce nu reușesc să digereze regurgitează sub formă de ingluvii, cocoloașe cu dimensiunile de 5 x 3,5 cm. Studiind ingluviile „cocostârcologii” află nu numai meniul lor, dar și locurile unde se hrănesc. Cocostârcii se hrănesc singuri sau în grupe mai mari sau mai mici. Raza pentru vânătoare este de la 800 până la 3000 m de la locul cuibului. Un cocostârc, pentru a crește bine, are nevoie zilnic de 500 g hrană, ceea ce se egalează cu aproximativ 16 șoareci-de-câmp. Puii consumă și mai multă hrană: 1200 g pe zi. O familie din 4 cocostârci are nevoie într-o zi de aproximativ 5 kg de hrană. Pentru a aduna această cantitate de hrană ar fi nevoie de o suprafață de vânătoare de cca 100–800 ha.

Au fost observate cazuri când din cuiburile cocostârcilor „evadau” animalele capturate (șerpi sau șoareci), fiindcă, grăbiți să aducă hrană puilor, părinții nu reușesc să omoare prada înainte de a o aduce în cuib şi animalul capturat, normal, încearcă să se salveze.

Basme, mituri și legende despre cocostârci

Din cărți aflăm că cocostârcul era venerat de romani și de alte popoare. Confruntând informațiile arheologice și lingvistice cu cele ornitologice și etnografice, vom încerca să răspundem la întrebarea: de ce, unde și când a apărut sacralizarea cocostârcului?

Cocostârcul preferă terenurile bogate în apă și cele mlăștinoase, de aceea a fost legat de stihia apelor și numit „responsabil” de căderea ploilor, din totdeauna foarte importante pentru agricultori. Cocostârcul putea fi văzut deseori inspectând terenurile incendiate. Insectele și micromamiferele, de obicei, se ascund în sol. După trecerea focului, cocostârcii revin și încep vânătoarea, acum foarte ușoară pentru ei, fiindcă animalele nu mai au iarba deasă și înaltă pentru a se ascunde și a se camufla. Cocostârcii se pot vedea chiar lângă perdeaua de flăcări adunând animalele preferate. Culoarea roșie a ciocului și a picioarelor era atribuită anume focului, culoarea „limbilor” flăcărilor agresive.

Fantezia bogată a oamenilor a concluzionat că apa, focul și cocostârcul sunt un tot întreg. De aici și credința în cocostârc care poate proteja casele de foc și apă: ploile aduc ape mari, fulgerul focul ceresc, iar cocostârcul le îndepărtează de la casă. Instalând o roată în scârta de fân de lângă casă, unde să-și poată face cocostârcul cuib, va îndepărta „mânia cerească”.

Cercul cu 6 brațe cioplit în lemn (care se mai numea „roata lui Jupiter”[5]) avea rolul de a îndepărta fulgerul de la casă. Acest cerc însă a fost inventat cu mult înainte de stabilirea cocostârcului cu traiul în apropiere. În același lanț de idei, se presupune că anume aceste cercuri sau roți au fost observate de cocostârci și folosite în timp pentru instalarea cuibului lor. Mitul este interesant și ar sugera că totuși omul, neintenționat, a ademenit pasărea la casa lui.

Un germene de adevăr există în toate aceste mituri, dar cel mai important este că într-adevăr cocostârcii pot incendia o casă. Din start însă menționăm că nu intenționat se întâmplă acest lucru, dar fiindcă ei aduc în cuibul lor bețe încinse după vreun incendiu forestier sau dintr-un rug nestins, în care mai mocnesc și fumegă cioturi. Greu este să judeci atunci când casa ta se aprinde din cauza vecinului din vârful stâlpului, chiar dacă suferă puii lui – cocostârcuții. Cuibul lor este tot din lemn ca și al omului, iar focul legănat de aripile vântului cuprinde tot cei cade în cale.

Personal rămân la ideea că omul s-a lăsat tentat de cuibul păsării fiindcă: cocostârcul primul s-a conturat ca specie, înainte ca omul să iasă din peșteră și să devină Homo sapiens[6]. Înțelepciunea de-a se proteja de apă și foc, cu ajutorul „sfântului cocostârc” cu siguranță au apărut mult mai târziu.

Continuând ideea sacralizării unor păsări, menționăm că și altele au obținut popularitatea de a fi „ale Domnului”, doar că nici uneia nu i-a fost atribuită capacitatea imposibilă de „paratrăsnet[7]”. Mitul este frumos de cunoscut și la toți de povestit, fiindcă adevărul oricum nu se va afla, dar misterele și miracolele hrănesc sufletele oamenilor. Un adevăr totuși am aflat că sursa de hrană menține cocostârcii pe lângă ape și terenuri în flăcări, iar responsabil de ploi și foc poate fi doar Natura.

Sacralizarea cocostârcului a putut avea loc în Asia Mică, în peninsula Balcani sau în Europa Centrală, unde resturile fosilizate descoperite datează din perioada neolitului. În Iran pasărea a trăit cu 4000 de ani î.Hr., iar în Anglia de Sud în perioada colonizării romane. În Germania medievală, daunele provocate cocostârcilor erau egalate cu crimele împotriva omului. Administrația orașelor medievale luau măsuri pentru protecția cuiburilor, alocând pentru aceasta surse bănești. În Grecia antică gemme (monede din pietre scumpe) erau frecvent sculptate scene de luptă între cocostârc și șarpe. Acest aspect reprezintă o alegorie, simbolizând apărarea nu numai de animal, dar și de tot răul.

Totuși să ne lămurim de ce cocostârcul a fost sacralizat. Credibil sau incredibil, dar cea care a „înălțat” pasărea până la sacralizare[8] a fost lăcusta. Acolo unde este multă lăcustă, atenție, nu multe broaște, apare cocostârcul. Lăcusta este adevăratul „diavol” pentru păpușoiștile semănate de om și „mana cerească” în bălțile cu stufăriș și păpuriș, fiindcă hrana preferată a cocostârcilor sunt tocmai lăcustele.

„Când lăcusta norii țarii ascundea,
Cocostârcul pe pământ mult se înmulțea!
Ouăle pe rând „mama și tata” cloceau,
Puietul cu grijă îl creșteau și învățau!
Din stolul de lăcustă se hrăneau, și-l răsturnau!
Apoi din grânare – roade și belșug – la om s-adunau!”

Limpede pentru noi, dar și mai limpede pentru agricultor: adunând lăcustele de pe ogoarele lor, cocostârcii le salvau familiile de la foamete. Și cel care „punea umărul” la salvarea bunăstării familiei merita să fie protejat prin al „diviniza”. Astfel, pasărea obținea protecție împotriva tuturor iubitorilor de carne de vânat. Înțelepți, iar mai nou ecologiști, în tot sensul cuvântului, nu se știe dacă au mai existat și alții decât crescătorii de „pâine și dobitoace!”.

Drept confirmare se propune de-a „călători” ca și păsările prin multe țări, dar și istoria lor, care au fost salvate de la foame de către cocostârci: Ungaria (1909) 500 ha, Republica Sud Africană[9] (1907) 300 ha, Ucraina (secolul trecut) peste 600 ha etc. Pentru cocostârci lăcusta era veșnica „bomboană grasă, gustoasă, sățioasă și sănătoasă”. Ei simt insecta de la distanțe mari și adunându-se de peste tot mii de indivizi și „poftă bună”, până li se umple cu lăcustă nu numai gușa, dar și gâtlejul. Datorită preferinței față de lăcuste, în Republica Sud Africană cocostârcii sunt numiți „grootsprinkaanvoel[10]”. Probabil că acest popor a observat cârdurile de cocostârci „păscând lăcustele” din zbor.

O altă preferință a cocostârcului sunt omizile. În anul 1987, în Tanzania[11], pe 25 km2 s-au adunat peste 100 000 de cocostârci, ademeniți de omizile unei specii de fluture defoliator local, s-au dezvoltat peste măsură de mare.

Cocostârcul este considerat „sfânt” și în mitologia armenească. Simbolul reprezintă doi cocostârci într-un cuib și se numește „păzitorii câmpurilor”. Cu siguranță a rezultat din aceleași observații ale plugarilor înțelepți, care i-au observat în urma plugului adunând viermi, larve și insecte de pe sol.

În credința multor altor popoare cocostârcul este pasărea care aduce bunăstare, noroc în familie, sănătate, recolte bogate etc. Prin aceste mitologii se menține ecoul totemismului: când un totem protejează admiratorii lui, respectiv îl ajută. Dar acest totem nu este legat de aceeași activitate pozitivă pentru păsări – consumarea insectelor (astăzi dăunătoare, fiindcă devorează plantele agricole). Se susține în continuare că în satul cu mulți cocostârci se așteaptă recolte bogate. Prin deducere mulți cocostârci, multe insecte dăunătoare adunate și consumate, recolte mari salvate.

Dintr-o discuție recentă cu o colegă am aflat că și în timpurile noastre, oamenii de bună credință instalează roți de căruțe în vârful șopronului și... îi așteaptă. Însă cocostârcii insistă să rămână în copacul lor uscat. Pentru ei contează mai mult raza de supraveghere, decât roata instalată de gospodar, și apoi ei știu mai bine a-și alege locul pentru cuib. Totuși intenția oamenilor este salutabilă și din multele roți instalate măcar una într-o bună zi va fi populată de o familie de cocostârci și deja este bine.

Roți pentru cuibul de cocostârci instalează și germanii, doar că ei erau nu numai bogați și inspirați, dar și mai generoși: puneau pe roată și o bucată de argint, numai ca să-i ademenească în curtea lor. Nu se știe ce rol avea argintul, să strălucească la soare și „deschidă” ochii păsărilor ca să vadă roata, sau ca ele să recunoască metalul și oriunde s-ar afla să-l aducă în cuibul lor, după care să profite omul.

     Denumiri populare și științifice

  1. La romani cocostârcul era numit „avis pia et benigna” („pasăre sfântă și tandră”), însă astăzi cu regret în Italia specia nu se mai întâlnește. Motiv să întreb dacă înțelepciunea poporului nostru se trage de la romani? Din istoria dacilor și romanilor, sesizez că înțelepciunea dacilor era mai veche și mai adâncă. Îndrăznesc să argumentez această opinie.

De ce urmașii romanilor, care au considerat-o pasăre „sfântă”, au vânat-o până la ultimul cocostârc, lăsând în urma lor monumente din piatră în defavoarea celor din Natură. Din sec. XVII, cocostârcul nu mai cuibărește pe această peninsulă. Nici la popas nu apare. Pasărea numită în limba lor Ciconia ciconia Basme a devenit ulterior doar denumire științifică. Dezaprobând vânătoarea de cocostârci pentru delicatesele „stomacale” Horațiu a numit-o „semnalmentul tragic al timpului”.

Denumirea românească de cocostârc se pare că provine din temelia limbii noastre. Mi-ar plăcea să știu că este mai veche decât cea latină, dar este un adevăr încă nedemonstrat. Noi mai așteptăm.

În același context, consider că poporul nostru are una din cele mai vechi înțelepciuni. Ca dovadă, nu cred că mai există o altă pasăre care să reprezinte într-o denumire populară dintr-o dată 3 specii: cocor, stârc și cocostârc. Propriile observații și, bineînțeles, fantezia oamenilor de pe aceste pământuri au avut claritatea să observe că păsările au multe în comun. Ei nu aveau studii ornitologice și binocluri ca să le cerceteze din zbor și să le numească după culorile penelor lor. Ei aveau dragostea și respectul egal pentru toate, astfel că le-au numit cum au gândit: cocor, în alt an stârc și în al treilea an – cocostârc.

  1.  Cuvântul cocor amintește de cocon[12]. Etimologia cuvintelor aparține lingviștilor, dar noi încercăm să prezentăm unele informații comparative – ornitologice și entomologice.

Coconul are aspect de „ghem” din perișori scurți sau lungi, fini sau rugoși, rari sau denși, de culoare albă, galbenă, cenușie, maronie etc. Din acest moment atenție, puii de cocor, din clipa când au spart coaja de ou cu dinții-de-ou și s-au rostogolit pe pământ, seamănă cu bobocii de gâște, lebede etc.: rotunzi, galbeni și pufoși, întocmai ca niște coconi, doar că puii de cocori au și piciorușe pentru că ei deja „știu” a se hrăni singuri.

Puii de stârci și cocostârci, când eclozează, sunt golași sau acoperiți cu puțin puf și neputincioși. Ei rămân în cuib un timp oarecare, fiind hrăniți de părinți. Cine știe, poate că și de la cârâitul din zbor pasărea a fost numită cocor. Nu mai are importanță inspirația oamenilor de cândva numind-o cocor. Important este că prin țara noastră cocorul a găsit calea de zbor către alte țări și omul nostru a avut norocul să o vadă și să o admire și pentru un nume să se inspire. Cocorii, obosiți și îmbătrâniți, găsesc aici loc liniștit de popas și hrană pe meleagurile noastre din belșug.

  1.  Cuvântul stârc, cu rădăcini în limba preindo-europeană strg, strk s-ar traduce tare, dur, fără să se îndoaie. Îl găsim și în limbile germanice (storch), engleză și scandinavică (stork), slava veche (sterki, shirkel, shtrk), lituaniană (starcus), letonă (starkis) etc. Nu avem explicații, cum acest cuvânt s-a păstrat în limbi atât de diferite? Și cel mai important: noi am împrumutat de la ei sau ei de la noi?

Adevărul despre proveniența denumirii populare a stârcului îl cunosc filologii. Însă oricare ar fi, noi trebuie să fim mândri că este din cele mai străvechi și are germen de adevăr în morfologia și biologia stârcului: picioare lungi, subțiri, tari și nu se îndoaie, nici înmoaie când merg prin apă căutând hrană. Pământurile și apele de pe meleagurile noastre le-au oferit păsărilor suficientă hrană și liniștea necesară.

Cocostârcul, varza și copilul. Fiind și eu cândva copil, la fel de curios ca toți copiii, am întrebat de cei mari, de unde vine copilul. Răspunsul l-am primit de la dădacă, doar că povestea ei era mult mai misterioasă și credibilă pentru o minte de copil decât cea a „cocostârcului și copilul din varză”.

Dintr-o mitologie antică am aflat ce „are” comun cocostârcul și copilul. Pruncilor curioși, nu numai astăzi dar oricând, li se explica că: „sufletele oamenilor stau ascunse în mlaștini, heleștee, smârcuri. Cocostârcul, căutându-și hrană, cu ciocul lung și subțire ajunge până în adâncul mlaștinii și... prinde câte un suflețel de omuleț. Îl scoate din mlaștină, îl aduce în casa omului și așa apar copii”.

Probabil, din cauza dezmlăștinirilor a trecut cocostârcul în vărzărie, ca să caute o broască sau coropișniță, pe care le preferă tot atât de mult ca pe broască. Poporul nostru a tălmăcit legenda, câștigând prin aceasta și un joc de litere în cuvinte: cocostârcul și curechiul sau barza și varza, ambele bune pentru „dezlegarea” limbii la vre-un copil curios. Pentru a continua jocul, reamintim că varza mai are un nume popular: curechi care sună aproape „cu urechi”. Pentru copii ar deveni mai credibilă povestea cocostârcului „care cu ciocul apucă copilul, atenție, de urechi și nu de suflețel, și-l aduce în casă!”.

Din considerații umane față de copii, inclusiv pentru a dezrădăcina pedeapsa clasică pentru neascultători – „tragerea de urechi”, mai nou în cărțile cu povești despre cocostârci cu prunci, desenele conțin o pasăre care are în cioc un „copil într-un scutecel”. Povestea poate fi „înălțată” în continuare cât mai sus, doar că vârsta copiilor care o ascultă trebuie „coborâtă”. Curechiul, chiar dacă amintește de-o „burtică cu-n făt-frumos”, poate servi drept glumă la o nuntă: mirele și mireasa să rupă frunză cu frunză ca să ajungă la mijlocul căpățânei de curechi și să vadă semnul cel mare, după care vor ști ce v-or avea prima: fată sau băiat. Mirii, cu „căpățâna” clară, se amuză, iar cei credincioși încearcă să ghicească și... așa nuntașii glumesc și mult se veselesc.

Cocostârcii și lăcustele. Pentru specialitatea Protecția plantelor apariția focarelor de insecte este un eveniment important și se organizează expediții pentru cercetare. Cu ocazia unui astfel de eveniment entomologic în 21 iulie 2009 ne-am aflat lângă localitatea Chirilovca (Taraclia), la un kilometru de la autostrada centrală unde există un canal, actualmente nefuncționabil. Spre bucuria noastră profesională, funcționabilă s-a arătat a fi ca de obicei Natura, în sens că în acest canal cu apă stătătoare creștea nu numai papura și stuful, dar se hrănea și o colonie impunătoare de cocostârci. Anume păsările ne-au îndemnat să vedem de ce stau lângă baltă: pentru broaște sau le mai pică și altă „mană cerească”. Și am descoperit o populație de lăcuste cum își tot doresc tinerii cercetători să prindă în perioada studiilor. Zburau lăcustele din păpuriș ca vrăbiile toamna din păpușoiște. Zeci de exemplare la metru pătrat și mari (adulți) și mici (larve). Impresionant a fost să sesizăm sute de lăcuste plutind în apă, în descompunere. Observațiile ne-au încurajat să menționăm că cele mai repezi scapă cu viață, ori cele mai lente se îneacă, fiindcă apa pătrunde în corp prin stigmele respiratorii și lăcustele se sufocă. Pentru cocostârci importanță nu aveau, doar le preferau pe cele vii, iar în caz că se răresc trec și la cele moarte.

Sfaturi pentru entomologi. Lăcustele, cosașii sau greierașii pentru a fi studiate de studenți sau doctoranzi, se recomandă de căutat păpurișul și stufărișul cu vârfurile îngălbenite și uscate (consecințele rozăturilor de lăcuste), cârdurile de cocostârci de pe malurile acestor bălți și cu siguranță veți descoperi populațiile de insecte căutate.

Este timpul să se renunțe la actualele „miracole” chimice în combaterea insectelor dăunătoare, fiindcă concomitent omorâm orice formă de viață din apele cu papură și stuf, inclusiv stârcii și cocostârcii. Și va trebui să dăm „răspunsul” Celui de Sus, despre cum ne-am pierdut numele de popor înțelept, omorând păsările „sfinte” și aducătoare de belșug: cocorul, stârcul și cocostârcul. Cu atât mai mult cu cât una din ele este simbolul recoltelor bogate din viticultură și vinăria moldovenească:Cocostârcul, cândva a salvat de la foame oamenii asediați într-o cetate, mai nou din Soroca[13], aducându-le struguri în cioc care-i lăsa să cadă în mâinile oamenilor însetați și înfometați, salvându-i astfel de la moarte”.

Actualele concepții ecologice sunt atât de vechi, încât nouă nu ne rămâne decât să le observăm în Natură, să le apreciem și să le protejăm cu sfințenie. Numai așa vom rămâne în continuare un popor înțelept. Să ne ajute Dumnezeu.

Cocostârcul și casa omului

Ași dori să fie adevărat ceea ce am fantezat!
Că omul de la cocostârc s-a inspirat,
Când de vânat și cules s-a lăsat,
Grâul din iarbă de crescut s-a învățat.

Vatră rotundă și-a clădit
Pentru a avea unde pruncii legăna
și la sfat cu gândul lui să stea.
S-a gândit, sfătuit și așa a hotărât!
De atunci pruncii lui au tot crescut,
Vatra-u îndrăgit, marginile au lărgit.

Cu nuiele și pământ pereții au întărit.
Case ș-au înălțat și familii au creat!
Primăvara, cocostârcii cuibu-și refăceau,
un pic în-de ei drăgălaș se hârjoneau,
apoi ouăle cu grijă pe rând le cloceau,
Cocostârcuții dădăceau, la zbor îi îndemnau și-i învățau!

Omul, harnicul de el, din casă ieșea,
Cu spor plugul curăța, lațurile întărea
sămânța din grâu de neghină alegea,
și din nou în grija pământului o lăsa.
Cocostârcuții în zbor aripile întăreau!
Calea cea nouă către sud învățau.

Plugarul în ambare grânele aduna,
La sânzâiene horea și din nou la brazdă trăgea!
Casa pentru iarnă grabnic întărea
Făina în cămară punea, din stupine
mierea storcea, vinul în butoaie turna,
și din nou la Crăciun anul mănos sărbătorea!

 

Asea Timuș, Profesor Asociat

Universitatea Agrară de Stat din Moldova

Facultatea de Horticultură

Departamentul de Protecție a Plantelor

 


[1] Marea Britanie – stat din Europa de Vest, compus din patru țări tradiționale: Anglia, Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord, precum și din mai multe teritorii dependente. Vegetația este dominant de pajiști, păduri (foioase). Fauna este săracă în mamifere, dar bogată în păsări și pești.

[2] Scandinavia – regiunea culturală și istorică a Peninsulei Scandinave, locuite de popoare de sânge germanic: Suedia, Norvegia și Danemarca. În unele contexte Scandinavia poate să mai însemne: Suedia, Norvegia și Finlanda; Suedia, Norvegia, Danemarca și Islanda.

[3] Republica Portugheză sau Portugalia – țară din extrema sud-vestică a Europei, din Peninsula Iberică, având graniță cu Oceanul Atlantic în vest și în sud, și cu Spania în nord și în est, inclusiv insulele Azore și Madeira. Vegetația este formată din pășuni (zona montană) și tufișuri de Maquis și Garriga. Fauna este specific acestor asociații vegetale, dar mai săracă decât în Spania.

[4] Republica Federală Germania, denumită colocvial Germania – stat din Europa Centrală. Vegetația este formată din păduri (pin, fag, stejar etc.). Fauna, destul de variată, prezintă specii caracteristice atât Europei de Nord, cât și celei de Est și Sud-Est: căprioara, jderul, pisica sălbatică, bizamul, hârciogul, sturzul, privighetoarea, bufnița-pitică, ciocănitoarea-neagră etc. Cca 31,7% din teritoriu are statut de arii protejate și împreună cu parcurile naționale și rezervațiile naturale prezintă una dintre cele mai ridicate valori de pe Glob.

[5] Jupiter (în mitologia romană) – deținea același rol ca și Zeus în panteonul grecesc. Era numit Jupiter Optimus Maximus (Jupiter Cel mai Înalt, Cel mai Mare), fiind zeitatea supremă a statului roman și având în grijă legile și ordinea socială. Jupiter este o derivație a lui Jove și pater (lat. tată). Numele zeului a fost adoptat drept numele planetei Jupiter și a fost punctul de plecare pentru numele zilei de joi a săptămânii (rădăcina etimologică este mai vizibilă în fr. jeudi, de la Jovis Dies).

[6] Specia umană (Homo sapiens sapiens) din punct de vedere biologic, aparține clasei mamiferelor, ordinului primatelor; ființe vii inteligente. Biologii consideră că toți oamenii aparțin aceleiași specii (Homo sapiens sapiens). Generic, oamenii sunt denumiți rasa umană sau umanitate, membrii săi fiind cunoscuți ca oameni sau ființe umane.

[7] Instalație de protecție a construcțiilor și a instalațiilor împotriva efectelor produse de loviturile directe de trăsnet; paratoner, parafulger.

[8] Care inspiră sentimente de venerație.

[9] Africa de Sud – țară de la extremitatea sudică a continentului Africa. Vegetația, variată, trece de la pădurile și formațiunile arbustive subtropicale (mediteraneene), din ariile învecinate litoralului, la savana presărată cu pâlcuri de arbuști, în interiorul țării. În regiunile muntoase se dezvoltă păduri temperate (7%) și pajiști alpine (2/3 din suprafață). Fauna este diversificată și bogată.

[10] Pasărea mare a lăcustelor.

[11] Tanzania, oficial Republica Unită a Tanzaniei – țară din estul Africii. Predomină vegetația de savană și de păduri tropicale (40% din teritoriu). Fauna variată și bogată: elefanți africani (1/4 din efectivul continentului), crocodili, lei, rinoceri, diverse antilope, cca 1 000 specii de păsări. 40% din teritoriul țării sunt parcuri naționale și rezervații naturale.

[12] 1. Înveliș protector secretat de o substanță gelatinoasă care se solidifică și cu care își înfășoară ouăle unele animale nevertebrate (insecte și păianjeni). Coconul are rol de „saltea și plapumă pentru învelit și dormit”. 2. Termen de politețe care denumește un bărbat; domn. 2. Fiu, fecior (aparținând unor părinți din păturile sociale înalte). 3. Copil mic, abia născut, prunc.

[13] Soroca – oraș din nord-estul Republicii Moldova, situat pe malul drept al râului Nistru, la frontiera cu Ucraina. La Soroca funcționează un muzeu de istorie și etnografie care include și Cetatea Sorocii, ctitorită de Ștefan cel Mare și Sfânt în 1489.

Categorie: Cu mîna pe condei | Adăugat de: angelazatic (05.08.2016)
Vizualizări: 85 | Rating: 0.0/0
Total comentarii : 0
avatar