MENU
Acasă » Articole » Articolele ziarului » Cu mîna pe condei

Cădeau petale... de Irina Batcu

Irina Batcu s-a născut la 9 iunie 1992 în satul Bravicea.

A absolvit liceul din localitate, apoi Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea Limbi și literaturi străine.

A început a scrie poezii pe la vârsta de 8 ani, iar fiind mai mare, a publicat, scriind pe un blog personal, atât poezie cât și proză. Deși în poezii a abordat mai mult tema dragostei, în proză - diverse teme. Mai multe gânduri puteți citi pe blogul personal.


Cădeau petale...

Cădeau petalele de flori,
Prin ceața dintre dimineți
Și’n curcubeie de culori,
Se perindau sute de vieți.

Și amintirile-mi vuiau,
Cu zeci de voci în al meu cap,
Mă durea, nu mă lăsau,
Și n-am știut cum să mai scap.

Nu îmi e dor, ba-mi este.
Enorm de dor mi-e câteodată.
Coșmar, un vis sau o poveste
Nu se repetă niciodată.

Să retrăiesc momente aș vrea,
Dar imposibil de dorit,
Ce-a fost să fie- deja „era”.
Și doar dorim la infinit.

E bine să pleci în trecut,
Dar bine nu e de rămas,
Ce-a fost trăit, e bun pierdut,
Aici ai de făcut un pas.

Nu mai spera, te vei dezamăgi
Și nu mai aștepta, el nu mai vine.
De două ori, ceva nu poți trăi
Mergi înainte, căci totul se rezolvă de la sine.


Am turnat aseară ceai

Am turnat aseară ceai,
Cu lămîie precum iubeai,
Când priviri îmi aruncai
Și din ochi poznaș clipeai,
Dar tu nu ai venit.

Am turnat și o cafea,
Cu parfum de catifea,
Fără zahăr cum iubea
Jumătatea ta să bea,
Dar tu nu ai venit.

Am turnat un suc de mere,
Am făcut-o cu plăcere,
Am pus vise efemere,
Dar avusem eu o temere,
Și tu, nu ai venit.

Am turnat un pic de vin,
Ce din dulce din senin,
Avea gustul de pelin
Și am știut că spui: „-Nu vin.”
Și tu nu ai venit.

Am turnat apă de ploaie,
Când lacrimi curgeau șiroaie
Când prin ceața prea greoaie
Mi-ai scris simplu pe o foaie,
„-Nu vin”... și n-ai venit.

Am turnat dragostea mea
Într-o ceașcă ce n-avea,
Nimic în comun cu ea,
Senzația de cândva
Dar tu nu ai venit.

Am băut ceșcuța toată,
M-am simțit abandonată
Eu, și ceașca sfărâmată,
Cu inima accidentată.
Dar tu nu ai venit.

Trecură ani. În cafenea.
Două căni alăturea.
Și amândouă cu cafea.
Una rece însă sta.
Căci ea n-a mai venit.

 

Oameni

Oamenii nu merită încrederea ta. Iar minciunile se întâlnesc la tot pasul: le spun oamenii, le spune TV-ul, se scriu minciuni în ziare și pe multe site-uri. Chiar și noi ne amăgim pe noi înșine. Ne amăgim chiar și când spunem că suntem ok, dar, de fapt, în interiorul nostru, am murit demult, ne-am prăbușit în neantul uitării.

Nu poți crede ce spun oamenii acum. Trebuie doar să privești ce fac (pentru tine). Viața m-a învățat să suspectez pe oricine, pentru că nu știi de ce poate fi capabil cineva. Și toți sunt capabili de a spune minciuni, de a(ți) face orice, de a-ți provoca rău. Ajungi să crezi... că știi oamenii, că sunt cei pe care i-ai știut dintotdeauna, dar te înșeli, pentru că atunci când crezi că-i cunoști cel mai bine, observi că, de fapt, nu-i cunoști deloc.

Nu știu de ce oamenii sunt făcuți așa, dar deseori acceptă sau cred mai degrabă lucrurile rele spuse despre ei, decât cele bune. În fond, majoritatea nici nu reacționează la complimente sau nici pe acelea nu le cred (categorie de oameni din care fac parte și eu din păcate sau din fericire). Mi se par prea false, complimentele sau lucrurile drăguțe spuse la adresa mea și nu cred că sunt unica. Deși, cu atâta lingușeală, falsitate și invidie în ziua de azi, e chiar foarte greu să deosebești un compliment spus din inimă, de unul menit să bage pe cineva sub pielea ta.

În fine, de ce noi oamenii totuși credem lucrurile negative spuse despre noi? Adică mai mult decât cele pozitive. O fi oare de la faptul că făceam prea puțin bine în ziua de azi și mai mult suntem vorbiți de rău sau puterea zvonurilor și gurilor rele a ajuns la cote maxime în prezent. Well, cred că asta e. Unfortunately, răul domină de cele mai multe ori și ne manipulează existențele. Trist...

 

Singurătate inexplicabilă

Sunt momente în care te simți singur, fără vre-un motiv oarecare. Ai prieteni, familie, rude, ai o mulțime de prieteni virtuali cu care poți socializa, dar totuși: te simți singur. Și ai putea să suni, să scrii, să ieși cu cineva, dar știi că nimeni, oricât de apropiat nu ți-ar fi, nu ar putea fi în stare să umple golul acela pe care-l simți în acel moment. Și atunci, rămâi, în continuare, singur cu tine. Camera ți se pare enormă, dar te simți de parcă te sufoci în ea și ai vrea să evadezi, să ieși, pur și simplu afară, crezând că astfel te-ai simți mai bine, dar realizezi că aerul de afară nu e mai puțin sufocant decât acel din odaia unde te afli.

O parte din tine ar fugi să cutreiere străzile de seară, dar știi că dacă vezi oamenii de acolo, vei începe să te simți și mai prost. Vrei să stai cu tine însuți, dar în același timp vrei să te ascunzi de acea persoană. Și cel mai greu e faptul, că oriunde ai fugi și te-ai ascunde, vrând, pur și simplu, la moment să pui stop la amintiri, sentimente, emoții, gânduri; în momentul în care parcă vrei să spui: „în sfîrșit am reușit să mă ascund un pic de mine”, atunci auzi șoaptele din capul tău care-ți reamintesc că oriunde ai fugi, nu te poți ascunde de tine însuți.

Categorie: Cu mîna pe condei | Adăugat de: angelazatic (09.07.2016)
Vizualizări: 54 | Rating: 5.0/1
Total comentarii : 0
avatar